2.Scurta Istorie despre Tibet

1. Chestiuni generale

Cuvântul „Tibet” înseamnă mai multe lucruri, depinde din ce punct de vedere vorbim despre el.

Există aşadar un Tibet etnic şi cultural, istoric sau contemporan.

  1. Tibetul etnic şi cultural cuprinde marile provincii Amdo, Kham (Tibetul de Est), U, Tsang (Tibetul Central) şi Ngari (Tibetul de Vest). Acestea se împart la rândul lor în regiuni mai mici care au uneori o istorie specifică, precum Dagpo, Kongpo, Lhodrak, Powo, Nangchen, Derge, Gyelrong, Nyarong, Gyelthang, Trehor sau Guge. Pentru guvernul tibetan legitim, aflat în exil din 1959, denumirea de Tibet se aplică Tibetului etnic şi cultural.
  1. Tibetul istoric a variat în funcţie de diferite perioade, ajungând până la Dunhuang pe Drumul Mătăsii şi în nordul Yunnanului, cuprinzând Ladakh (NV) şi unele regiuni din nordul Indiei şi Nepalului în secolul al VIII-lea dar oprindu-se la vest de fluviul Yangtze la începutul secolului XX.
  1. Tibetul contemporan este de fapt, Regiunea Autonomă Tibet, creată în 1965, după invazia şi cucerirea chineză, cu capitala la Lhasa. Cei 1.200.000 km pătraţi acoperă provinciile U, Tsang şi Ngari, precum şi partea occidentală din Kham, cu capitala la Chamdo. Amdo este împărţită între trei provincii chineze: Quinghai, Gansu şi Sichuan; la fel, provincia Kham este împărţită între Sichuan, Yunnan şi Regiunea Autonomă Tibet.

2. Numele

Numele de „Tibet” vine de la termenul arab Tübet/Tubbat, care de asemenea, îşi are originea în Töpän/Töput din dialectul turco-mongol al populaţiilor Tyuyuhun, cu care arabii intraseră în contact.

Chinezii numeau vechiul Tibet imperial Tufan sau Tubo.

Tibetanii îşi numesc ţara Pö (Bod), ceea ce are două semnificaţii, în funcţie de context:

  1. între tibetani el desemnează, în general, Tibetul Central, provinciile Kham şi Amdo păstrându-şi propria denumire – Dockam. Aceasta nu înseamnă însă, că populaţiile din Kham şi Amdo nu se consideră pöpa sau „tibetani”, într-un context mai larg.
  2. În faţa străinilor şi mai ales a chinezilor, toţi tibetanii se simt pöpa („oameni din ). Astăzi, sloganul Pö Rangzen înseamnă „independenţa Tibetului”, având aici sensul Tibetului etnic şi cultural. Dar desemnează deja întreaga ţară încă din epoca imperială, aşa cum o atestă stela bilingvă a tratatului chino-tibetan din 821-822, din faţa templului Jokhang din Lhasa.

 3. Originea tibetanilor

Originea tibetanilor este încă, în mare parte, necunoscută. Observaţiile antropomorfice şi descoperirile arheologice înclină spre teoria originilor multiple, cu un substrat mongoloid predominant.

Este sigur că au existat numeroase amestecuri şi asimilări de populaţii care au avut loc încă de pe vremea imperiului tibetan (sec VII-IX) şi care au continuat de-a lungul timpului.

În ceea ce priveşte Tibetul de Est, cercetătorii occidentali şi chinezi înclină astăzi către o origine Qiang – triburi tibeto-birmaneze atestate în nordul spaţiului chinez din epoca dinastiei Zhou (1121-222 î.e.n) şi care ar fi emigrat spre regiunea lacului Kokonor şi Sichuanul actual, unde încă mai locuiesc unele dintre ele. Acestea au într-adevăr, în comun cu tibetanii unele credinţe referitoare la originea lor şi rolul oii albe, animal folosit de obicei în sacrificii.

Deşi există unele specificităţi locale, putem vorbi de o unitate culturală, religioasă, lingvistică şi de conştiinţă a întregului spaţiu tibetan. În ceea ce priveşte limba tibetană, aceasta s-a format în secolul al VII –lea şi de atunci nu a mai evoluat deloc.

Limba scrisă cuprinde o arie culturală ce trece dincolo de graniţele etnice. Din păcate însă, particularităţile lingvistice nu permit înţelegerea orală.

4. Istoria Tibetului de la începuturi şi până la invazia chineză

1. Pre şi protoistorie

Arheologii au descoperit urme ale aşezărilor umane încă din paleolitic, sub forma uneltelor din piatră. Din neolitic avem vestigii de locuinţe, picturi şi gravuri rupestre, ceramică şi necropole.

Epoca metalului în Tibet cuprinde o perioadă foarte lungă între mileniul al –II-lea şi secolul al-VI-lea î.e.n. Din această perioadă au rămas megaliţi, morminte şi obiecte de metal cu motive animaliere.

Organizarea socio-politică a locuitorilor spaţiului tibetan din perioada protoistorică rămâne încă necunoscută.

2. Epoca premonarhică

Cronologia acestei epoci este foarte vagă. Ea se situează probabil între secolele al II-lea şi al IV-lea, asta deoarece tradiţia tibetană pomeneşte de o serie de regi începând din secolele II-III, care ar fi aparţinut dinastiei Pugyel.

Din câte se pare, societatea era structurată în clanuri conduse de seniori independenţi şi aliaţi prin căsătorii.

Cronicile chinezeşti din această epocă se referă la Tibet cu termenul „Tufan”.

  1. Epoca monarhică şi imperială

La sfârşitul secolului al VI-lea, Namri Songtsen, un conducător din valea râului Yarlung, la sud de actualul oraş Lhasa, începe o campanie de unificare a principatelor din Tibetul Central.

Fiul său, Songtsen Gampo (620-649) consolidează opera tatălui şi îşi instalează capitala la Lhasa. Din anul 640 începe să cucerească valea Katmandu, vestul Tibetului, Nepalul occidental, Tibetul de sud-est şi regiunile din jurul lacului Kokonor locuite de diferite triburi turco-mongole.

În 670 armata tibetană a capturat importante părţi din Drumul Mătăsii[1] care intrau pe teritoriul imperiului chinez. Mai multe regate din bazinul Tarim au fost cucerite, dintre care amintim Kucha, Karashar, Kashgar şi Khotan, numite “Cele Patru Garnizoane Chinezeşti”. Astfel, Tibetul ajunsese să controleze Drumul Mătăsii, având un imperiu ce se întindea în India şi vestul Chinei.

Printre multele sale soţii, regele Songtsen Gampo  a dobândit şi o prinţesă chineză (Wencheng, nepoata puternicului împărat chinez Taizong) şi una nepaleză, semn al alianţelor importante pe care le încheiase.

În anul 703 armatele tibetane invadează regiunea Jan (o parte din viitorul Nanzhao), la nord-est de Yunnan, regiune ale cărei bogăţii erau caii şi sarea.

Au loc numeroase înfruntări între tibetani şi chinezi pentru hegemonia asupra pământurilor de la frontiera chineză, inclusiv a oazelor din Asia Centrală şi disputatelor graniţe ale regiunii Yunnan.

În secolul al VIII-lea are loc cea mai importantă extindere a imperiului tibetan, sub conducerea lui Trisong Detsen (755-797), urmaş al lui Songtsen Gampo.

Situaţia înternaţională îi era favorabilă, China dinastiei Tang fiind slăbită de revolta guvernatorului turco-sogdian An Lushan şi de atacurile forţelor arabo-turce care îşi încep expansiunea în oazele din Tarim după victoria asupra chinezilor în bătălia de la Talas (actualul Kirghizstan) din 751. În aceeaşi perioadă, tibetanii se aliază cu regatul Nanzhao din Yunnan care rămân în sfera lor de influenţă din 750 până în 794.

În 763, sprijiniţi de forţe uigure, pătrund până în capitala chineză Chang’an (Xian), jefuind-o.  Când în 783 semnează pacea cu China, tibetanii controlau oazele din Asia Centrală, printre care şi Dunhuang. În 790 ei ajung la fluviul Amu-Daria şi în Ferghana (regiune bogată în cai) care marchează punctul extrem al expansiunii lor spre vest, fiind opriţi de trupele lui Harun al-Rashid, califul Bagdadului.

După moartea lui Trisong Detsen imperiul se dezmembrează treptat.

Arabii se aliază cu chinezii iar uigurii aflaţi în plină expansiune hărţuiesc necontenit oazele-garnizoană tibetane din Asia Centrală. După mai multe ciocniri cu rezultate incerte din nord-vestul Chinei, este semnat un nou tratat de pace în 822-823 care fixează limitele celor două imperii. Textul este scris în chineză şi tibetană pe trei stâlpi de piatră: unul la Chang’an, al doilea la graniţa tibetano-chineză şi al treilea în faţa templului Jokhang din Lhasa.

În 842, dinastia tibetană dispare o dată cu moartea regelui Lang Darma, pe care istoriografia buddhistă ulterioară îl prezintă drept un anti-buddhist.

Chinezii îşi găsesc aliaţi iar tibetanii sunt alungaţi din oaze precum Dunhuang, Khotan şi Hami, pierzând controlul drumurilor comerciale dintre China şi Persia.

Epoca dinastică este marcată de o foarte importantă transformare culturală. Civilizaţiile chineză şi indiană, greco-iraniană dar şi cea din Zhangzhung în Tibetul de Vest îi influenţează pe tibetani. Prin prelucrări autohtone ei creează o cultură care stă la baza culturii tibetane pe care o cunoaştem azi.

Îşi creează o limbă scrisă care supravieţuieşte până în prezent, este introdus buddhismul în timpul domniei lui Songtsen Gampo, textele canonice buddhiste sunt traduse pentru prima oară din sanscrită în tibetană, etc.

Trisong Detsen întemeiază Samye, prima mănăstire buddhistă, în 775, cu ajutorul Maestrului indian Padmasambhava şi declară buddhismul religie de stat în 779.

Senaleg (804-815) şi fiul său Relpachen (815-838) invită diverşi maeştri din India şi Nepal. În timpul lor se constituie un lexicon buddhist sanscrito-tibetan (Mahavyupatti) care este folosit şi azi iar mănăstirile şi clerul primesc importante privilegii.

Protejarea buddhismului îi deranjează însă pe adepţii religiei pre-buddhiste, foarte numeroşi la curtea regală şi conduce la asasinarea lui Repalchen în 838 de către fratele său, Lang Darma, prezentat mai târziu ca fiind un persecutor al buddhismului.

Acesta este la rândul lui asasinat în 842 de un călugăr buddhist şi timp de aproape o sută de ani Tibetul dispare de pe scena istoriei.

4. Epoca post-imperială şi conducerea lamaistă

Este foarte greu de ştiut ce s-a întâmplat în Tibet între anii 852 şi 970, deoarece documentele contemporane, inclusiv cele chineze, nu fac nici o referire la această perioadă.

Cert este că buddhismul a decăzut datorită pierderii comunităţilor monastice şi patronajului regal, supravieţuind numai în mici grupuri izolate. Renaşterea sa va veni din Amdo, în estul Tibetului (unde s-au refugiat mulţi călugări) şi din vest, graţie urmaşilor familiei regale dispersate care au fondat regatul Guge.

Acesta cuprindea vechiul Zhangzhung, regiunile Guge, Purang, Ladakh, Spiti şi Kinnaur.

Regii din Guge şi Tibetul de Vest trimit mulţi călugări în Kaşmir şi India pentru a deveni traducători. Cel mai cunoscut dintre ei este Rinchen Zangpo (958-1055). Acesta traduce texte canonice şi revizuieşte vechile tantre[2]. Lui îi este atribuită întemeierea unor temple în Tibetul de Vest

Yeshe O, rege buddhist din Guge construieşte mănăstirile Tholing şi Tabo în 996.

Urmaşul său, Changchub O îl invită în 1042 pe Maestrul Atisha care va reînnoi doctrina şi disciplina monastică în Tibet.

Treptat şcolile buddhiste încep să dobândească putere economică şi să influenţeze mediul politic caracterizat de disoluţia puterii centrale.

Când armata mongolă ameninţă cu distrugerea Tibetului Central, confesiunea buddhistă Sakyapa, în frunte cu Lama Phagpa, îl convinge pe Kubilai Han să îi atribuie jurisdicţia religioasă şi politică asupra întregului Tibet.  Sakyapa reuşeşte să se menţină la putere între anii 1260 şi 1354, asigurând o autonomie sporită ţinuturilor tibetane, puterea administrativă şi militară fiind asigurată însă de mongoli. Relaţia dintre lama conducători şi liderii mongoli, ce a durat mai multe secole, cu schimbări de personaje în ambele tabere, era ceva de genul călugăr – protector/susţinător, primii fiindu-le sfătuitori şi ghizi spirituali celor din urmă.

După  1354 Sakyapa pierde puterea în favoarea lui Changchub Gyeltsen (1302-1373), conducător al unei ramuri din şcoala Kagyupa. Acesta rupe orice legătură cu dinastia mongolă Yuan, apoi cu cea chineză Ming, succesoarea acesteia din 1368. El sporeşte independenţa Tibetului şi instaurează sistemul administrativ dzong („fortăreţe-district”).

În următorii ani însă, apare o nouă confesiune pe scena religioasă şi politică tibetană – şcoala Gelugpa („cei virtuoşi”), fondată de Tsongkhapa (1357-1419), un maestru venit din Amdo în Tibetul Central şi care începe să capete o din ce în ce mai mare influenţă. Se întemeiază mănăstirile Drepung, Sera şi Ganden, toate aşezate în jurul oraşului Lhasa.

Menţionez faptul că ambele şcoli erau şi sunt conduse în momentul de faţă de maeştri care se reîncarnează din proprie iniţiativă în succesorii lor (tulku), descoperiţi după moarte în urma unor indicaţii şi ritualuri precise. Adeseori aceşti succesori, găsiţi de mici în diverse regiuni, uneori îndepărtate de locul morţii predecesorilor lor, erau capabili să recunoască din zeci de obiecte identice pe exact cele care aparţinuseră foştilor maeştri. De asemenea, ei îşi aminteau de mici secvenţe şi locuri din vieţile anterioare.

După două secole de dispute între şcolile Kagyupa şi Gelugpa, adesea purtate prin intermediul protectorilor laici, Gelugpa încep să câştige teren, mai ales după vizita din anul 1578 a lui Sonam Gyatso, al treilea stareţ al mănăstirii Drepung, la hanul mongol Altan Han, şeful tribului Tumed.

Acesta se converteşte la buddhismul şcolii Gelugpa împreună cu tot poporul său şi îi oferă lui Sonam Gyatso şi retrospectiv la doi dintre predecesorii săi, titlul de Dalai Lama (literal „ocean de înţelepciune”).  Mongolii Tumed devin aşadar, aprigi susţinători ai şcolii Gelugpa în lupta pentru conducerea Tibetului.

După moartea lui Sonam Gyatso în 1588 pe drumul de întoarcere spre Tibet, succesorul lui, (al cincilea Dalai Lama), numit mai târziu Ngawang Lobsang Gyatso, se naşte între rudele apropiate ale lui Altan Han, însă descoperirea acestuia este ţinută secretă deoarece călugării Gelugpa se tem pentru viaţa lui.

În 1605 regele din Tsang şi Kagyupa îi alungă pe mongoli din zona Lhasa iar tensiunea se menţine ani întregi culminând cu atacarea mănăstirilor Gelugpa de către trupele din Tsang.  Însă, în cele din urmă, acestea sunt învinse de mongoli şi părăsesc regiunea. Situaţia se linişteşte cât de cât iar descoperirea celui de-al cincilea Dalai Lama este făcută publică, copilul fiind înscăunat la mănăstirea Drepung.

Gushri Han (1582-1655) din tribul mongol Qoshot,unul din aliaţii tânărului Dalai Lama, îşi trimite armatele mai întâi asupra Tibetului de Est, apoi în Tibetul Central, unde îl învinge pe regele din Tsang şi Kagyupa susţinuţi de acesta. În 1642, Ngawang Lobsang Gyatso, al cincilea Dalai Lama, este investit de Gushri Han cu puterea asupra întregului Tibet printr-o ceremonie grandioasă desfăşurată la Shigatse, capitala Tsang. Se reia astfel relaţia călugăr-protector/susţinător începută de lama Sakyapa pe vremea lui Kubilai Han.

Cel de-al cincilea Dalai Lama (1617-1682) este numit „Cel Mare” fiindcă a dat Tibetului o măreţie şi influenţă niciodată atinse de la căderea imperiului. Om erudit şi mistic, politician remarcabil şi scriitor, a devenit una din cele mai mari figuri ale istoriei tibetane. Considerat încarnarea lui Bodhisattva Avalokitesvara[3] şi al lui Songtsen Gampo, el va asigura supremaţia şcolii prin urmaşii săi până la invazia chineză de la mijlocul secolului XX, actualul Dalai Lama fiind al 14-lea în seria reîncarnărilor.

Curând el îşi mută reşedinţa la palatul Potala[4] din Lhasa, făcând din ea capitala Tibetului. Tânărul Dalai Lama şi-a transformat regentul în Prim Ministru, sau Desi, aşa cum îl numesc tibetanii. Autoritatea administrativă i-a revenit acestuia, în timp ce puterea militară îi rămânea lui Gushri căruia i s-a oferit titlul de rege al Tibetului.

În 1674 se întâlneşte cu al zecelea Karmapa, Chöying Dorje (1604–1674), liderul şcolii Kagyupa, la palatul Potala din Lhasa, unde are loc o reconciliere primită cu bucurie de toate forţele politice, după ani întregi de violenţe şi convertiri forţate.

În plan extern, Dalai Lama a stabilit relaţii bune şi cu împăratul chinez Shunzhi, al doilea manciurian din dinastia Qing. După câteva invitaţii repetate, el i-a făcut acestuia o vizită la Beijing, în 1652, acompaniat de o suită de 3000 de oameni, fiind găzduit timp de două luni la Palatul Galben, o reşedinţă construită special de împăratul manciurian pentru Dalai Lama. Unii istorici susţin că Dalai Lama a fost primit şi tratat de împărat ca un egal, însă chestiunea rămâne controversată. Cert este că  Shunzhi i-a acordat celui de-al V-lea Dalai Lama titlul onorific de “Dalai Lama, Gardian al Credinţei Buddhiste pe Pământ, cu Binecuvântarea lui Buddha al Tărâmului Pur din Vest .

De la această întâlnire consecutivii Dalai Lama au fost consideraţi preoţi ai tronului de către toţi împăraţii dinastiei Qing.

La rândul său, Gushri Han a menţinut relaţii respectuoase şi de prietenie cu Lobsang Gyatso până la moartea sa, în 1655. Urmaşii lui arată puţin interes în administrarea ţării deşi au numit pentru o vreme un regent care să le protejeze interesele în Lhasa.

Din cei zece fii ai lui Gushri Han, opt s-au stabilit împreună cu triburile lor în zona Kokonor din Amdo, importantă din punct de vedere strategic. Din păcate, certurile constante pentru teritoriu au creat tensiuni insuportabile, ceea ce l-a făcut pe al V-lea Dalai Lama să trimită câţiva guvernatori pentru a restabili ordinea. Mongolii au fost până la urmă, tibetanizaţi şi au jucat un rol important în extinderea influenţei şcolii Gelugpa în regiunea Amdo. Treptat, Dalai Lama a câştigat puterea deplină, inclusiv pe aceea de a numi regenţii.

Între anii 1670-1685 se fac noi cuceriri care reunifică pentru prima oară Tibetul de la căderea imperiului: valea Chombi (sudul Tibetului), unele regiuni din Kham şi partea de vest a Tibetului, controlată de Ladakh. După aceste victorii se înfiinţează bineînţeles, noi mănăstiri Gelugpa.

După moartea tutorelui său, numit Panchen-Lama, în 1662, Dalai Lama  instituie linia de reîncarnări ce îi poartă numele, cu sediul la Tashilunpo, lângă Shigatse. Din păcate, istoria ulterioară îi va pune adeseori în conflict pe continuatorii celor două linii: Dalai Lama şi Panchen Lama.

Moartea celui de-al cincilea Dalai Lama, survenită în 1682, este ţinută secretă de regentul său, Desi Sangay Gyatso, din cauza temerii că ar putea declanşa tulburări în contextul politic nesigur de atunci. Emisarii dinastiei Ming sunt minţiţi, la fel şi mongolii iar adevărul iese la iveală abia în 1696. După ce mongolii îl acuză că a vrut să păstreze puterea pentru el, Sangay Gyatso va fi asasinat în 1705 de Lhazang Han, şeful tribului Qoshot.

Al şaselea Dalai Lama urcă pe tron, însă personalitatea sa excentrică pentru un conducător Gelugpa, refuzul de a face legămintele de călugăr şi dragostea pentru poezie şi femei atrag criticile mongolilor şi ale dinastiei Qing care îşi pierduseră încrederea în guvernul tibetan.

Urmează treizeci de ani de tulburări pentru un Tibet intrat tot mai mult în sfera de influenţă chineză a dinastiei Qing. Al şaselea Dalai Lama este destituit şi moare pe drumul exilului.

Două grupuri mongole ocupă, pe rând, Tibetul Central: Qoshot, susţinut de împăratul Qing Kangxi, apoi Dzungar în 1717, văzut iniţial ca eliberator înainte să jefuiască şi să distrugă mănăstirile altor şcoli în afara Gelugpa.

Cel de-al VII-lea Dalai Lama, Kesang Gyatso (1708-1757), născut în Kham, scapă de Dzungar cu ajutorul tatălui său şi se refugiază la mănăstirea Kumbum, în Amdo, în nord-estul Tibetului, unde este protejat de dinastia Qing. Copilul este un pion politic şi în 1720 este adus la Lhasa  de o armată manciuriană care se aliază cu trupele tibetane conduse de doi generali şi îl alungă pe Dzungar. Tibetanii devin îndatoraţi dinastiei Qin dar nu îşi dau seama că ţara trece în zona de influenţă a acesteia.

Luptele pro şi anti Qing din sânul puterii se intensifică la Lhasa.

Al VII-lea Dalai Lama şi familia lui sunt anti Qing dar generalul Pholane preia puterea şi marchează astfel începutul influenţei directe a Chinei în administrarea chestiunilor tibetane. Domnia sa (1728-1747) este singura guvernare laică de după căderea imperiului. El va reuşi să asigure stabilitatea internă a ţării şi să menţină la un nivel formal amestecul manciurienilor, care îi acordau încredere deplină.

Al VII-lea Dalai Lama este surghiunit în estul îndepărtat al Tibetului iar o parte din Khamul occidental şi din Amdo trece sub dominaţie Qing. Mici garnizoane chineze sunt stabilite în mai multe regiuni şi doi comisari imperiali manciurieni (amban) sunt trimişi la Lhasa şi la Shigatse. Nobililor tibetani li se acordă diverse titluri şi onoruri. Comerţul se dezvoltă.

La moartea lui Pholane, puterea trece în mâinile regenţilor (clerici Gelugpa). Începe o perioadă de intrigi şi tensiuni care durează mai bine de un secol. Dalai Lama se succed fără să deţină cu adevărat puterea, mai ales că al VIII-lea Dalai Lama se dezinteresează de treburile lumeşti iar al IX-lea şi al XII-lea mor de tineri. Panchen Lama se orientează spre dinastia Qing.

Din cauza disputelor asupra emiterii de monede, tibetanii trebuie să înfrunte în mai multe rânduri trupele gurkha din Nepal şi să primească ajutorul manciurienilor pentru a le respinge.

La începutul secolului al XIX-lea, aceştia din urmă, preocupaţi să împiedice trecerea Tibetului sub dominaţie britanică sau rusă, încurajează decizia tibetanilor de a închide graniţele Tibetului pentru străini.

Influenţa manciurienilor dinastiei Qing se va atenua în secolul al XIX-lea, garnizoanele fiind reduse la rangul de escorte iar ambanii având un post mai degrabă simbolic.

Domnia celui de al XIII-lea Dalai Lama, Thubten Gyatso (1876-1933) se situează în contextul internaţional al luptei dintre marile puteri: rusă, chineză şi engleză, pentru supremaţia în Asia Centrală.

Britanicii vor să pătrundă în Tibet, mai ales din motive economice, dar sunt refuzaţi, în timp ce persistă zvonuri despre o posibilă influenţă rusească asupra celui de al XIII-lea Dalai Lama sau chiar un eventual acord între China şi Rusia pe tema Tibetului.

La începutul lui 1904 Imperiul Britanic lansează o expediţie militară împotriva Tibetului, condusă de Sir Francis Younghusband  şi reuşesc să obţină acorduri comerciale.

Dalai Lama se refugiază în Mongolia, însă după ce ambanii redevin puternici la Lhasa iar guvernul nu poate acţiona în absenţa lui, se duce în vizită oficială la Beijing în 1908 unde se întâlneşte cu numeroşi diplomaţi, inclusiv francezi, reafirmând poziţia Tibetului faţă de împărăteasa Cixi ca fiind doar o relaţie călugăr-protector/susţinător.

De asemenea, în partea Tibetului Oriental, controlată de dinastia Qing, izbucnesc mai multe rebeliuni, un amban şi câţiva misionari francezi fiind ucişi, ceea ce atrage după sine o represiune sângeroasă din partea generalului Zhao Er Feng numit „măcelarul din Kham”. Acesta impune reforme după model chinez şi creează provincia Xikang, în Tibetul de Est, al cărei guvernator devine în 1908.

În 1909, Dalai Lama revine la Lhasa după cinci ani de exil şi intră imediat în conflict cu ambanul Lian Yu. Acesta cheamă 2000 de soldaţi din Sichuan în ajutor. Lhasa este jefuită iar Dalai Lama trimite emisari la marile puteri, însă fără nici un rezultat.

El pleacă din nou în exil, de data asta în India britanică unde este bine primit. Marea Britanie trimite un protest oficial la curtea dinastiei Qing pentru amestec în treburile interne ale Tibetului. Perioada 1907-1911 este singura din trecut când chinezii au încercat să se impună prin forţă în Tibetul Central.

După căderea dinastiei Qing în 1911, Dalai Lama proclamă ruptura de China, precizând că protecţia acesteia nu mai este nici dorită, nici necesară, ultimii soldaţi chinezi fiind alungaţi din Tibet până la sfârşitul lui 1912.

Tot în 1912 al XIII-lea Dalai Lama se întoarce la Lhasa, fiind primul Dalai Lama după „Cel Mare” care îşi asumă puterea politică. În acelaşi an sunt emise primele timbre şi bancnote tibetane.

În 1913 el declară independenţa Tibetului faţă de China şi creează forma de azi a steagului tibetan. În 1914, Imperiul Britanic va semna un acord de la egal la egal cu Tibetul.

În plan intern, Thubten Gyatso a încercat să impună un program de reforme şi modernizare a ţării.

În 1913 a construit un nou colegiu medical (Mentsikang) pe locul unui spital tradiţional de lângă Jokhang. Au fost introduse o nouă legislaţie pentru a combate corupuţia în rândul oficialilor, un sistem naţional de taxe, şi s-a creat o forţă de poliţie. Sistemul penal a fost revizuit şi uniformizat pentru toată ţara. Pedeapsa cu moartea a fost eliminată iar condiţiile din închisori au fost de asemenea, îmbunătăţite, fiind numiţi oficiali care să vegheze la respectarea acestora.

A fost introdus un sistem de educaţie laic pe lângă cel religios. Patru studenţi eminenţi au fost trimişi la studii în Anglia de către Thubten Gyatso care i-a primit la rândul lui cu braţele deschise pe străini, inclusiv japonezi, britanici şi americani.

Tot el a fost primul care a introdus în Tibet electricitatea, automobilele şi telefonia.

Şi totuşi, eforturile sale de ridicare a ţării la acelaşi nivel cu celelalte state dezvoltate s-a lovit de încăpăţânarea multor forţe conservatoare din interior care se temeau de schimbările ce ar putea surveni în urma deschideţii ţării şi a contactelor cu străinii.

Mulţi călugări simţeau lipsa darurilor somptuoase din partea manciurienilor iar neînţelegerile cu al IX-lea Panchen Lama, a cărui linie devenise un fel de stat în stat, îl fac pe acesta să se refugieze în China, în 1923.

De asemenea, după o perioadă, reforma armatei şi a poliţiei este suspendată iar şcoala englezească din Gyantse, deschisă în 1924, este închisă în 1926. Dalai Lama însuşi cedează în faţa criticilor modernismului, şansa modernizării ţării fiind definitiv pierdută.

Înainte cu puţin timp de moartea sa, al XIII-lea Dalai Lama face o profeţie sumbră despre viitorul ţării sale:

“Foarte curând pe acest pământ acţiuni înşelătoare vor apărea dinauntru şi din afară. În acel moment, dacă nu vom îndrăzni să ne protejăm teritoriul, personalităţile noastre spirituale, inclusiv Tatăl Victorios şi Fiul său (Dalai Lama şi Panchen Lama) vor fi exterminaţi fără urmă, proprietatea şi autoritatea Lakangşilor (rezidenţa lamaşilor încarnaţi) şi a călugărilor ne va fi luată. Mai mult decât atât, sistemul nostru politic dezvoltat de Cei Trei Mari Regi Dharma ( Songtsen Gampo, Trisong Detsen şi Repalchen) va dispărea fără urmă. Proprietăţile tututor oamenilor, mici şi mari, vor fi luate iar ei vor deveni sclavi. Toate fiinţele vii o să îndure nenumărate zile de suferinţă şi frică. Astfel de vremuri vor veni peste noi”.

De asemenea, se spune că a prezis foarte clar invazia Tibetului de mai târziu, anunţând că va muri mai devreme decât trebuia pentru ca viitorul Dalai Lama (propria reîncarnare) să fie suficient de matur pentru a-şi conduce poporul în timpul invaziei. La câteva luni după această ultimă profeţie, în Decembrie 1933, închide ochii definitiv pentru a renaşte în Amdo, în 1935, sub forma lui Tenzin Gyatso, cel cunoscut astăzi întregii lumi ca fiind al –XIV-lea Dalai Lama.

Sub pretextul unei delegaţii de condoleanţe, chinezii îşi redeschid misiunea din capitală.

În 1936 o mică misiune britanică este de asemenea, stabilită la Lhasa, cu acordul guvernului tibetan, bucuros că poate contrabalansa China. De asemenea, înalta societate din Tibet este foarte interesată de relaţiile comerciale cu India britanică şi de produsele importate de acolo, precum sticla, armele, pânzeturile, etc. Copii nobililor sunt trimişi la pension în colegiile elegante de la Darjeeling şi Kalimpong. În 1944 se încearcă din nou deschiderea unei şcoli la Lhasa dar ea va fi repede închisă din cauza opoziţiei monastice.

În 1940, al XIV-lea Dalai Lama (Tenzin Gyatso), este înscăunat la Lhasa, într-o ceremonie grandioasă.

Fiind însă prea tânăr, el nu poate împiedica apariţia unor noi dispute între regenţi. Al doilea război mondial trece aproape neobservat în Tibet, înalta societate şi călugării continuând să trăiască de parcă nimic nu s-ar întâmpla în restul lumii. Semnele rău prevestitoare se întrevăd însă la orizont: britanicii părăsesc India în 1947 iar comuniştii preiau puterea în China, în 1949. Nimeni şi nimic  nu mai poate opri catastrofa ce va urma.

(steagul naţional tibetan creat în 1913)

Invazia chineză

 Imagine a lui Buddha atinsă de gloanţe – pe aici a trecut armata chineză „eliberatoare”

În perioada de după declararea independenţei (1913), Tibetul a avut foarte puţine contacte cu guvernele lumii, excepţie făcând India, Marea Britanie şi Statele Unite, ceea ce l-a izolat din punct de vedere diplomatic şi i-a tăiat posibilitatea de a cere ajutorul în caz de nevoie. Tentative grăbite şi cam târzii de modernizare, lărgire a armatei şi dezvoltare a legăturilor cu alte ţări au fost făcute începând din anul 1949 dar fără rezultate notabile. India a oferit un mic ajutor în armament şi antrenament militar, însă nici ea nu putea fi un partener de nădejde împotriva Chinei care nu încetase niciodată să aibă pretenţii de suzeranitate asupra Tibetului, chiar şi după căderea dinastiei Qing. Atât Republica Chinei condusă de naţionalişti, cât şi Republica Populară Chineză (RPC) proclamată de Mao Zedong la 1 octombrie 1949, s-au referit întotdeauna la Tibet ca la o provincie a Chinei.

În acelaşi an, radioul chinez proclamă necesitatea ca Tibetul să fie „eliberat de sub jugul imperialismului britanic”.

În iulie 1949, guvernul tibetan expulzează toţi chinezii ce aveau legătură cu trupele Kuomingtang.

În Noiembrie 1949 trimite o scrisoare Departamentului de Stat al SUA, o copie lui Mao şi o scrisoare separată Marii Britanii, în care îşi declară intenţia de a se apăra „prin orice mijloace posibile” împotriva agresiunii Republicii Populare Chineze.

La 1 ianuarie 1950, Radio Beijing anunţă că armata va „elibera” Tibetul.

În februarie, guvernul tibetan trimite o delegaţie pentru a deschide dialogul cu RPC şi a primi asigurări că, printre altele, aceasta va respecta “integritatea teritorială” a Tibetului. S-a dezbătut foarte mult între delegaţia tibetană, India, Marea Britanie şi RPC referitor la locul unde să fie purtate discuţiile, Tibetul favorizând Singapore sau Hong Kong (nu Beijingul), Marea Britanie preferând India (nu Hong Kong sau Singapore), India şi RPC alegând Beijingul, etc[1].

În cele din urmă, delegaţia tibetană s-a întâlnit la Delhi cu ambasadorul RPC, Yuan Zhongxian care le-a comunicat tibetanilor propunerea ca Tibetul să fie considerat parte integrantă a Chinei, aceasta urmând să fie responsabilă cu apărarea Tibetului, comerţul şi afacerile sale externe.

Shakagpa, şeful delegaţiei tibetane, recomandă guvernului său acceptarea propunerii dar acesta refuză în cele din urmă. Menţionez că la conducerea Tibetului se afla în acea vreme regentul Dagzha, al XIV-lea Dalai Lama (înscăunat în 1940) nedeţinând încă puterea politică.

După respingerea propunerii chineze, 8000 de soldaţi tibetani au fost masaţi pe malul de vest al râului Jinsha.

Pe 7 octombrie 1950, 40000 de soldaţi chinezi trec fluviul conduşi de Deng Xiaopeng[2]. Forţele tibetane sunt copleşite numeric şi până pe 19 octombrie vor pieri 5000 dintre ei. Chamdo, marele oraş din est, comandat de Ngapo Ngawang Jigme, capitulează pe 17 octombrie. Drumul spre Tibetul Central este deschis.

India protestează împotriva invaziei dar ţările occidentale abandonează Tibetul, fiind mai preocupate de recentul conflict din Corea. Singură, republica El Salvador prezintă cazul Tibetului la ONU în noiembrie 1950 dar fără succes. Aşadar, nimic nu mai putea opri China de la completa cucerire şi anexare a acestei ţări.

Armata populară de eliberare (APE) se opreşte însă la 200 km est de Lhasa şi trimite ca negociator pe însuşi Ngapo Ngawang Jigme, guvernatorul din Chamdo, făcut prizonier şi eliberat apoi pentru a reprezenta interesele chinezilor. Din ceea ce reiese din mărturiile vremii, la începutul invaziei, armata chineză se comportă bine cu populaţia, respectă religia şi tratează omeneşte prizonierii tibetani cărora li se ţin cursuri de comunism iar apoi sunt trimişi acasă, în speranţa că nu vor mai opune rezistenţă şi că vor răspândi veşti bune despre chinezi. În Chamdo APE construieşte drumuri şi plăteşte localnicii pentru munca depusă.

Toate acestea, precum şi promisiunile făcute elitelor tibetane că îşi vor menţine privilegiile şi puterea au ca scop să convingă poporul tibetan şi întreaga lume că “eliberarea” se făcea paşnic şi cu acordul localnicilor.

Perversiunea chinezilor dă roade în plan internaţional, ONU scoţând astfel chestiunea tibetană din agenda discuţiilor[3].

Combinaţia de presiune militară, rapoartele de tratament bun al localnicilor şi prizonierilor eliberaţi, precum şi absenţa susţinerii cauzei sale în plan internaţional, i-au convins pe reprezentanţii tibetani să intre în negociere cu armata chineză.

În acest timp, al XIV-lea Dalai Lama, în vârstă de numai 15 ani, este încoronat şef de stat.

În mai 1951, la Beijing, reprezentanţii tibetani autorizaţi de Dalai Lama şi guvernul chinez semnează “Înţelegerea în 17 Puncte” care afirmă suzeranitatea Chinei asupra Tibetului. Câteva luni mai târziu aceasta este ratificată în Lhasa. Punctul 15 al înţelegerii stipulează că guvernul chinez va stabili un comitet militar şi administrativ, precum şi un cartier general militar în Tibet care va angaja personal local. Sfârşitul lui 1951 găseşte armata chineză aşezată definitiv în Lhasa.

Intrarea armatei comuniste în Lhasa

În conformitate cu declaraţiile guvernului Tibetan în exil, constituit câţiva ani mai târziu, unii membri ai Cabinetului Tibetan (Kashag), spre exemplu, Primul Ministru Lukhangwa, nu au acceptat niciodată “Înţelegerea în 17 Puncte”, aceasta fiind legiferată la insistenţele Adunării Naţionale Tibetane care a pus în discuţie circumstanţele dificile în care se afla ţara la momentul respectiv.

Chinezii s-au comportat din nou cu multă dibăcie în primii ani de după semnarea declaraţiei. Astfel, Tibetul de Vest şi Central a rămas cam la fel până în 1959, reformele comuniste nefiind introduse aici imediat iar societatea tibetană continuând să funcţioneze cu religia şi sistemul ei seniorial de până atunci. În ciuda prezenţei a douăzeci de mii de trupe chineze în Tibetul Central, guvernul lui Dalai Lama a fost lăsat să îşi menţină simbolurile importante din vremea independenţei.

Însă zonele din Qinghai, care erau în afara autorităţii sale, nu s-au bucurat de aceeaşi autonomie. Majoritatea pământurilor au fost redistribuite de la nobili şi mănăstiri către ţărani. Regiunea Kham-ului de Est, fosta provincie Xikang, a fost încorporată în provincia chineză Sichuan, în timp ce Kham-ul de Vest a fost aşezat sub autoritatea Comitetului Militar Chamdo. În aceste zone reformele funciare au fost implementate cu implicarea masivă a multor agitatori comunişti care alegeau, uneori la întâmplare, diferite persoane pe care le numeau “moşieri” şi pe care le supuneau la umilinţe de tot felul, bătăi, tortură şi uneori chiar moarte. În unele zone, chinezii au încercat să creeze cooperative rurale, asemănătoare celor din republică.

De asemenea, atacurile asupra religiei şi golirea mănăstirilor de călugări se înteţesc. Prezentarea acestora deopotrivă ca profitori şi leneşi, împreună cu umilirea lor în public a atras mânia localnicilor pentru care lama erau învăţătorii şi părinţii lor spirituali.

În paralel, în 1954, Dalai Lama şi Panchen Lama sunt invitaţi la Beijing, unde sunt primiţi cu mult festivism de Ciu Enlai şi Mao Zedong. La început, Dalai Lama este atras şi fermecat de personalitatea lui Mao care nu dă semne că ar vrea să afecteze cumva situaţia religioasă ori specificul poporului tibetan. Însă la fârşitul întâlnirii lor acesta scapă unele afirmaţii radicale, precum „religia este otravă” ceea ce îi dă de gândit tânărului Dalai Lama.

Pe drumul de întoarcere, în 1955, observă pe viu efectele reale ale ocupaţiei comuniste, mai ales asupra provinciei sale natale, Amdo.

Călugări din Tibetul de Est scoşi din mănăstiri şi umiliţi în public. Scene asemănătoare se vor întâlni în toată ţara după 1959 şi mai ales în timpul „revoluţiei culturale” pornită de Mao în anii 60

În 1956, izbucneşte o revoltă în Kham-ul de Est şi Amdo, condusă de nobili şi mănăstiri, aceasta răspândindu-se apoi în Kham-ul de Vest, U-Tsang, şi chiar Lhasa.

Înfuriate de rolul Chinei în conflictul din Coreea, Statele Unite ale Americii se arată din nou interesate de Tibet şi organizează prin intermediul CIA o operaţiune secretă de antrenament, livrare de arme şi material radiofonic guerilelor care începuseră să se formeze în est.

În acelaşi an, Beijingul trimite o armată de 150.000 de oameni în Kham, sprijiniţi de bombardamente aeriene. Rezistenţa este distrusă iar chinezii recâştigă treptat controlul. Au loc violenţe asupra călugărilor. De asemenea, sate întregi sunt rase de pe faţa pământului. Represiunile continuă şi în anul următor.

În 1956, Dalai Lama este lăsat de chinezi să facă o vizită în India, cu ocazia celebrării a 2500 ani de la naşterea lui Buddha. Se întâlneşte cu primul ministru Nehru dar acesta nu îi dă nici o speranţă de ajutor. Dalai Lama se întoarce dezamăgit la Lhasa.

Tot în 1956 este creată „Comisia Preparatorie a Regiunii Autonome Tibet”, avându-l ca secretar pe generalul Ngapo, urmată la scurt timp de înfiinţarea Regiunii Autonome Tibet (RAT), Dalai Lama fiind numit preşedintele acesteia, însă puterea aparţinând de fapt, Partidului Comunist Chinez. Până în 1965 organizarea RAT este definitivată în toate aspectele ei.

În 1958 tensiunile cresc îngrijorător mai ales după ce mii de tibetani din est sosesc în capitală cu veşti despre persecuţiile chinezilor.

În 10 martie 1959 Dalai Lama primeşte o invitaţie din partea autorităţilor chineze de a merge neînsoţit în tabăra chineză, pentru o reprezentaţie teatrală. Acesta, suspicios faţă de adevăratele intenţii ale oaspeţilor, refuză invitaţia iar chinezii decid să „îl elibereze de forţele reacţionare”. Imediat, temându-se pentru siguranţa lui Dalai Lama, mii de tibetani neînarmaţi se strâng în jurul rezidenţei sale.

mii de femei tibetane înconjoară palatul Potala din Lhasa pentru a demonstra împotriva invaziei chineze (foto din 17 martie 1959) ** FILE ** In this March 17, 1959 file photo, thousands of Tibetan women silently surround the Potala Palace, the main residence of the Dalai Lama, the Tibetan leader, to protest against Chinese rule and repression, on March 17, 1959, in Lhasa, Tibet. Hours later fighting broke out and the Dalai Lama was forced to flee to safety in India. Tibetans are about to mark the 50th anniversary of the failed March 10, 1959 uprising which led to the Dalai Lama fleeing to exile in India. (AP Photo/File) AP

În noaptea de 16 spre 17 martie 1959 acesta fuge deghizat împreună cu anturajul său şi cu o escortă de războinici khampa. După ce trec munţii Tibetului de sud, ajung la Tawang, în India, pe 30 martie. La scurt timp, Nehru îi oferă azil politic, plasând astfel India într-o poziţie delicată faţă de China, care o acuză de „imperialism” şi „expansionism”.

Fuga lui Dalai Lama nu este imediat observată de forţele chineze. Între 20 şi 22 martie Lhasa ia foc iar chinezii aduc tancurile. Între 10.000 şi 15.000 de tibetani sunt ucişi în numai trei zile. De asemenea, Norbulingka, unde se credea că se mai află încă Dalai Lama, este bombardat de chinezi.

După aceste represiuni violente, cel puţin 80.000 de tibetani se refugiază în India între 1959-1960, urmându-l pe Dalai Lama, sau în Nepal. Mulţi mor din cauza bolilor şi a neadaptării la clima indiană în taberele special create pentru ei de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi şi de guvernul indian. Fugile constante, estimate între 1000 şi 2000 de persoane pe an au mărit acest număr la 100.000. Mişcarea refugiaţilor din acea vreme este adeseori numită „exod”, precum în rezoluţia din 1961 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite care

declară că prezenţa într-un număr atât de mare în ţările învecinate a refugiaţilor tibetani este o „dovadă” a nerespectării drepturilor omului în Tibet.

În absenţa lui Dalai Lama, chinezii îl instalează pe Panchen Lama (de fapt, ţinut prizonier) la conducerea regiunii Tibet.

Imediat ce ajunge în India, Dalai Lama organizează o conferinţă de presă în care denunţă public “Înţelegerea în 17  Puncte” despre care afirmă că a fost semnată sub constrângere. Urmând acestei declaraţii, ONU votează o rezoluţie prin care se condamnă politica chineză în Tibet.

Guvernul indian îi oferă lui Dalai Lama, fostul orăşel colonial Mc Leod Gamj, suburbie a oraşului Dharamsala. În 1960 este constituit guvernul în exil iar tibetanii încep să se organizeze cu ajutor indian şi internaţional.

– rezistenţa armată şi revoltele populare –

1. Revoltele din Kham şi Amdo   

Răscoale şi conflicte armate între ţărani, nobili şi călugări tibetani pe de o parte şi forţele comuniste de ocupaţie au început încă din iunie 1956 în regiunile Kham şi Amdo ca urmare a „reformelor” comuniste implantate aici mai devreme decât în alte regiuni, precum şi atacurilor asupra culturii şi religiei tibetane. Represiunea începută în 1956 a fost deosebit de sângeroasă, chinezii trimiţând o armată de 150.000 de oameni plus aviaţie care a ras de pe faţa pământului sate întregi şi mănăstiri. Însă lupta de guerilă începută atunci a continuat cu sprijinul şi antrenamentul CIA timp de mulţi ani.

În 1957 regiunea Kham este în haos şi sânge. Armata chineză torturează prizonierii în diferite moduri care de care mai brutale, soldaţii violează soţiile răsculaţilor în faţa lor pentru a le smulge confesiuni, execuţiile pe loc sunt foarte des întâlnite, etc. De asemenea, au fost raportate cazuri de călugări şi călugăriţe forţaţi să facă sex între ei şi să renunţe la legămintele religioase. Fapte de acest gen au intensificat ura tibetanilor faţă de ocupanţi iar spre sfârşitul anilor 1950, numărul luptătorilor din rezistenţă atinge zeci de mii. Reţele întregi de mănăstiri din Kham ajung să fie folosite ca ascunzători sau pentru a transmite mesaje. Pentru a intimida guerilele, se transmit ameninţări cu bombardarea palatului Potala, reşedinţa lui Dalai Lama.

O delegaţie din partea oficialilor tibetani din Lhasa este trimisă în Kham pentru a încerca discuţii cu luptătorii, însă membrii acesteia se alătură rezistenţei.

În luptele de guerilă se distinge gruparea Chushi Gangdruk sau “Apărătorii Voluntari ai Credinţei” a cărei formare este anunţată oficial în 16 iunie 1958 şi care cuprinde luptători din Kham şi Amdo. Misiunea ei este clară: alungarea forţelor chineze de ocupaţie din Tibet. Aflată sub conducerea generalului Andruk Gonpo Tashi, gruparea includea 37 de forţe aliate şi 18 comandamente militare organizate în jurul unui cod de 27 reguli ce guverna comportamentul voluntarilor. Cartierul lor general s-a aflat la început la Tsona iar apoi s-a mutat în Lhagyari.

La început membrii şi-au procurat singuri armele, cel mai adesea puşti britanice, ruseşti sau germane din al doilea război mondial. În 1957 şi 1958 Chushi Gangdruk a cerut sprijin Departamentului de Stat al SUA care le-au refuzat la început cererile motivând că au nevoie de o rugăminte oficială din partea guvernului tibetan din Lhasa. În cele din urmă însă, CIA a început să aprovizioneze gruparea, precum şi alte forţe de guerilă, chiar şi fără această cerere. Au fost oferite arme şi muniţie, precum şi antrenament militar specializat la Camp Hale, în Statele Unite. De asemenea, Chushi Gangdruk a mai primit sprijin din partea Taiwanului condus de Chiang Kai-skek.

luptători tibetani din rezistenţă

Din anii 1960, gruparea şi-a condus operaţiunile militare din Mustang, regiune de nord a Nepalului. Acţiunile acesteia au încetat abia în 1974 când CIA a încetat să le mai ofere sprijin ca urmare a normalizării relaţiilor chinezo-americane din vremea preşedintelui Nixon şi după ce Dalai Lama le-a trimis un mesaj prin care le cerea tuturor luptătorilor din Tibet să înceteze lupta şi să caute metode paşnice de rezistenţă.

2. Revolta din Lhasa – 1959

Veşti despre masacrul din Kham şi Amdo precum şi acţiunile comuniste din regiunile de est au început să ajungă treptat în Lhasa prin refugiaţi care vorbesc deschis despre ororile trăite.

Invitaţia ciudată primită de Dalai Lama la 1 Martie 1959, amânată apoi pentru 10 martie, de a merge neînsoţit, fără escorta şi ceremonia obişnuită, la o reprezentaţie teatrală în cartierul general al forţelor de ocupaţie din  Lhasa, trezeşte suspiciuni în anturajul său care se teme de o posibilă răpire. Vestea ajunge la locuitorii din Lhasa care se adună cu zecile de mii în jurul reşedinţei sale pentru a-l proteja. Aceasta marchează începutul revoltei din Lhasa. Oficialii chinezi afirmă că straturile reacţionare superioare din anturajul lui Dalai Lama sunt vinovate pentru răspândirea zvonurilor false legate de o posibilă arestare a sa, însă nimeni nu poate spune cu precizie care este sursa lor.

La început, cei atacaţi de mulţimea revoltată nu sunt chinezi, ci câteva oficialităţi tibetane despre care se credea că nu îl protejează suficient pe Dalai Lama sau că sunt pro-comuniste. Una dintre primele persoane linşate de populaţie este un lama în vârstă pe nume Pagbalha Soinam Gyamco, care lucrase cu oficialităţile chineze în Comitetul de Pregătire a Regiunii Autonome Tibet.

Pe 12 martie, protestatarii de pe străzile capitalei declară independenţa Tibetului. Sunt ridicate baricade pe străzi iar forţele tibetane şi cele comuniste se pregătsc de conflict. Este trimisă o scrisoare de susţinere pentru rebelii din afara zidurilor oraşului şi se face un apel de susţinere consulatului Indian. În următoarele zile, trupele ambelor tabere continuă să se aşeze în poziţie de luptă iar chinezii aduc tunurile în preajma palatului de vară al lui Dalai Lama (Norbulingka).

Pe 15 martie se fac pregătiri pentru evacuarea din oraş a lui Dalai Lama.

În noaptea de 16 spre 17 martie acesta părăseşte Lhasa îmbrăcat în haine civile, împreună cu suita sa şi un contingent de războinici khampa.

Pe 19 martie chinezii încep bombardarea Norbulingka, crezând că Dalai Lama se află încă acolo.

Pe 21 martie, 800 de obuze cad asupra palatului şi mănăstirilor mai importante din Lhasa, mii de tibetani pierzându-şi viaţa. Mănăstirile Ganden, Sera şi Drepung au fost serios avariate, ultimele două ajungând chiar imposibil de reparat.

După două zile revolta este înnăbuşită.

Guvernul Tibetan în exil raportează între 85.000 şi 87.000 morţi în timpul rebeliunii din Lhasa, atribuind aceste cifre unor “documente secrete chineze capturate de forţele de guerilă”. Tibetanologul Tom Grunfeld afirmă totuşi că “veridicitatea acestor afirmaţii este dificil de verificat”. Warren W Smith, corespondent al Radio Free Asia, spune că “documentele secrete” provin dintr-un raport al Armatei Populare de Eliberare din 1960, capturat de guerile în 1966 şi publicat pentru prima oară de guvernul Tibetan în exil în 1990. Smith susţine că documentele afirmă că “inamicii au fost eliminaţi” dar nu interpretează cuvântul “eliminaţi” ca însemnând neapărat “ucişi”.

Adam Jones, un scriitor Canadian specializat în genocid, scrie că după revolta tibetană din 1959, forţele de ocupaţie chineze au autorizat sesiuni de luptă împotriva reacţionarilor în care “cadrele comuniste au denunţat, torturat şi executat frecvent pe ‘inamicii poporului’”. El estimează că aceste sesiuni au rezultat în 92.000 de morţi dintr-o populaţie de 6 milioane. Acestea, susţine Jones, pot fi privite nu numai ca genocid dar şi ca ‘eliticid” – fiindcă a ţintit asupra “elementelor educate şi conducătoare din populaţia tibetană”.

Membrii securităţii personale  a lui Dalai Lama rămaşi în Lhasa au fost dezarmaţi şi executaţi public împreună cu mii de călugări, diverse temple şi mănăstiri din jurul capitalei fiind distruse şi jefuite.

Autorităţile comuniste chineze au interpretat revolta din 1959 ca o reacţie a elitelor tibetane împotriva reformelor comuniste care luau măsuri să îmbunătăţească situaţia robilor şi a sărăcimii. Pe de altă parte, rezistenţa tibetană şi sursele din exterior au văzut-o ca pe o revoltă populară împotriva ocupaţiei chineze. Istoricul Tsering Shakya a argumentat că de fapt, revolta a fost direcţionată atât asupra ocupaţiei chineze dar şi a guvernului tibetan din Lhasa, care a eşuat în asigurarea protecţiei şi autorităţii lui Dalai Lama.

În autobiografia sa, “Ţara şi poporul meu”, Dalai Lama a scris, referindu-se la revolta din 1959:

“Primul gând al tuturor oficialilor din palat …. era că viaţa mea trebuie salvată şi că trebuie să părăsesc imediat palatul şi oraşul…Totul era nesigur, cu excepţia fricii oamenilor mei care vroiau să mă salveze până când nu începea orgia distrugerii şi a masacrului”.

2. Al – X-lea Panchen Lama

După plecarea în exil a lui Dalai Lama, al zecelea Panchen Lama, în vârstă de 19 ani, a fost numit la conducerea Regiunii Autonome Tibet. La început el colaborează cu ocupanţii, însă treptat îşi schimbă atitudinea faţă de ei. La sfârşitul lui 1961 începe să scrie o petiţie de 70.000 de cuvinte în care vorbeşte despre suprimarea brutală a poporului tibetan în timpul şi după invazia chineză şi critică măsurile luate în legătură cu revolta din 1959. În mai 1962, după un tur de-a lungul întregului Tibet, l-a întâlnit pe primul ministru chinez, Zhou Enlai, pentru a discuta petiţia. Aceasta a fost însă tratată foarte prost în octombrie 1962 de autorităţile chineze în frunte cu preşedintele Mao, care numea petiţia “o săgeată veninoasă aruncată asupra partidului de forţele reacţionare feudale”. În 1964 a fost umilit în cadrul întânirilor Biroului Poilitic, demis din toate funcţiile şi declarat “inamic al poporului Tibetan”. Jurnalul său a fost confiscat şi folosit împotriva lui pentru a-l condamna. A fost închis din 1967 până în 1977, când a urmat arestul la domiciliu în Beijing, până în 1982.

După eliberare a fost considerat reabilitat politic şi i s-a permis să urce în poziţii importante de conducere. În anii următori a fost un susţinător înfocat al politicii de reabilitare a culturii şi religiei tibetane, călătorind peste tot în regiunile ocupate. Va fi însă forţat să renunţe la legămintele de călugăr şi să se căsătorească cu o chinezoaică.n 1985, cu ocazia festivalului Monlam de după Anul Nou Tibetan, Panchen Lama a declarat: “Sfinţia Sa Dalai Lama şi cu mine suntem prieteni spirituali. Nu există nici o diferenţă între el şi mine. Unii încearcă să creeze discordie între noi dar nu vor reuşi niciodată”. De asemenea, a încercat să impună tibetana ca limbă oficială în Regiunea Autonomă Tibet.A murit la Shigatse pe 28 ianuarie 1989 (51 de ani) la doar cinci zile după ce a ţinut un discurs îndrăzneţ în care a declarat: “de la eliberare, a existat cu siguranţă o anumită dezvoltare, însă preţul plătit pentru aceasta a fost mult mai mare decât câştigurile”.

Deşi s-a declarat în mod oficial că a murit din cauza unui atac de cord, unii tibetani bănuiesc că a fost asasinat.

3. Revoluţia Culturală (1966-1976)

Marea Revoluţie Culturală a Proletariatului, numită pe scurt “Revoluţia Culturală”, a fost o mişcare socială pornită de Mao Zedong pe 16 mai 1966 cu scopul de a purifica ţara de orice formă de gândire capitalistă. În conformitate cu propria teorie a revoluţiei continue, el susţinea că elementele învechite şi retrograde trebuiesc înlăturate printr-o violentă luptă de clasă condusă de tineretul comunist. Acesta a răspuns imediat apelului său, organizându-se în Gărzi Roşii de-a lungul întregii ţări. Mişcarea a luat treptat forme groteşti şi isterice, cu judecăţi publice făcute în grabă de aşa zişii revoluţionari, bătăi, şi uneori execuţii ale celor care păreau cumva diferiţi sau prea puţin vocali în susţinerea regimului.

poster din perioada revoluţiei culturale – membru al Gărzilor Roşii care distruge cu ciocanul simbolurile tuturor religiilor

În Tibet, revoluţia culturală afectează toate regiunile, până şi zonele îndepărtate din vest. Gărzile roşii chineze dar şi tibetane distrug mănăstiri, castele, monumente, statui, picturi, chortene şi orice semn care amintea de religia buddhistă. Sunt distruse şi multe din comorile artistice ale vechiului regat Guge. Ca şi în China au loc denunţuri, torturi, execuţii iar unele rebeliuni izolate sunt înecate în sânge.

familie buddhistă criticată de mulţime; observaţi cum fata îşi ţine cu ambele mîini altarul buddhist portabil (ghau)

Mănăstirile ce supravieţuiseră invaziei sunt dinamitate şi distruse aproape în întregime, obiectele de cult sunt sparte ori duse la Beijing şi topite sau depozitate în Oraşul Interzis. De asemenea, ruguri uriaşe mistuie textele sacre din biblioteci.

Dintre cele 6000 de temple şi mănăstiri pe care le avea Tibetul în 1959 nu mai rămâne aproape nimic în 1976. Câţiva tibetani însă, ascund cărţi şi statui sau le duc peste graniţă, în exil.

arderea textelor sacre

De asemenea, comunele săteşti sunt instaurate în 1969 iar colectivizarea e încheiată în 1975. Viaţa privată dispare. Cultura grâului devine obligatorie în loc de orz iar recoltele trebuie să fie anuale. Din cauză că armata are prioritate la cereale foametea izbucneşte de mai multe ori. Se estimează că între anii 1951 – 1976, în regiunile tibetane, inclusiv Kham şi Amdo, au murit peste un million de oameni.

obiecte sacre distruse

Un alt aspect important al ocupaţiei chineze, început din anul 1975, este politica de implementare a chinezilor Han în Tibetul Central care continuă şi în zilele noastre. Mii de chinezi primesc diferite avantaje pentru a se muta aici, scopul evident fiind acela de a schimba complet peisajul etnic şi cultural tibetan. Şi astăzi dacă mergeţi în Tibet veţi observa spre exemplu, că cele mai bune slujbe aparţin chinezilor, aceştia fiind peste tot, de la administraţie şi armată, până la patronii de buticuri.

Educaţia este şi ea făcută în chineză iar copiilor tibetani, dacă ajung la şcoală, li se predă încă din primele clase o istorie falsificată şi impregnată de comunism. Aşadar, nici una din promisiunile de autonomie culturală şi administrativă făcute imediat după invazie, nu a fost respectată vreodată. Nici chiar tinerilor tibetani trimişi de partid în China pentru a primi o educaţie comunistă, nu li se oferă întotdeauna la întoarcere, posturi de răspundere, majoritatea fiind transferaţi în regiuni izolate pentru a câştiga, spun chinezii, “experienţă revoluţionară.”

4. Perioada de relaxare dintre anii 1979-1987

După moartea lui Mao, apare un vânt de schimbare şi relaxare moderată când secretarul general al Partidului Comunist, Hu Yaobang, aflat în vizită în Tibet, are curajul să critice politica de colonizare şi greşelile chinezilor din regiune. Se spune că descoperind sărăcia Tibetului, Hu ar fi izbucnit în plans de ruşine. El hotărăşte adoptarea unor măsuri economice specifice, susţine autonomia de decizie a tibetanilor şi propune ca 85% din cadrele chineze să părăsească ţara. Deţinuţii politici sunt eliberaţi, limba tibetană este din nou predată în şcoli iar în 1982, articolul 35 din constituţia chineză garantează libertatea religioasă, cu condiţia să nu tulbure ordinea statului. Este aprobată reconstrucţia multor mănăstiri iar călugării pot reveni la practicile şi studiile lor. Tibetul este redeschis pentru străini şi în 1985 este înfiinţată universitatea din Lhasa.

Dar visul frumos nu durează mult, cadrele de partid din Tibet şi Beijing opunându-se acestei politici relaxate. Destituirea lui Hu Yaobang şi moartea misterioasă a celui de-al X-lea Panchen Lama marchează sfârşitul acestei perioade.

5. Perioada 1987 – 1990

Din 1987 situaţia din Tibet începe din nou să se degradeze mai ales în domeniile educaţiei, imigraţiei chineze şi chiar a distrugerii mediului. Conducerea comunistă realizează că tibetanii nu s-au lăsat convinşi de propaganda chineză şi că din contră, naţionalismul lor continua să existe avându-i pe călugări şi călugăriţe ca vârf de lance. Mai mult decât atât, sistemul de ocupaţie reuşise să unească populaţii tibetane care din punct de vedere politic nu fuseseră întotdeauna în bune relaţii.

În 1987 Dalai Lama este primit de Congresul american iar în 1988 lansează „Apelul de la Strasbourg”, în care îşi prezintă planul pentru Tibet. Renunţă la ideea independenţei, acceptă asocierea unui mare Tibet cu adevărat autonom la China, propune respectarea drepturilor fundamentale ale tibetanilor, oprirea imigraţiei chineze ce începuse din nou să ia amploare, etc. De asemenea, el cere să nu se mai depoziteze deşeuri nucleare în Tibet şi să se creeze acolo o zonă demilitarizată. Mulţi tibetani sunt şocaţi de abandonarea ideii de independenţă, însă Dalai Lama şi-a argumentat de multe ori noua atitudine prin recunoaşterea imposibilităţii de a mai schimba situaţia actuală şi necesitatea de a rezolva acest conflict pe cale paşnică. Nu distrugerea inamicului ci transformarea lui în prieten este esenţa învăţăturii lui Buddha pe care Dalai Lama îşi bazează mereu acţiunile politice. Chiar dacă pierderea independenţei Tibetului este grea şi dureroasă, ea nu reprezintă decât o manifestare a impermanenţei lumii în care trăim unde nimic nu este stabil şi durabil. De aceea, Dalai Lama doreşte să se adapteze noilor condiţii şi să trăiască în bună înţelegere cu chinezii deja stabiliţi acolo şi pe care a declarat întotdeauna că nu îi urăşte şi nu îi consideră vinovaţi pentru greşelile liderilor lor. Însă, în acelaşi timp,  militează neobosit pentru protejarea culturii şi religiei buddhiste tibetane care pe lângă specificul local, reprezintă un tezaur de învăţături folositoare întregii umanităţi.

Dacă renunţă din înţelepciune şi compasiune la ataşamentul faţă de posesia fizică a unei ţări, nu va renunţa însă niciodată la Tibetul spiritual, cultural şi sălbatic natural, care este de fapt, bunul nostru al tuturor. Tibetanii au dreptul de asemenea, la învăţământ în limba maternă şi la participarea în administrarea locurilor unde s-au născut, chinezii putând la rândul lor să se ocupe de afacerile externe şi de protecţia militară.

Încercarea lui Dalai Lama de a rezolva problema tibetană pe baza înţelepciunii şi a compasiunii buddhiste este apreciată din ce în ce mai mult în toată lumea, inclusiv printre chinezii din Taiwan şi diasporă. În 1989 i se acordă Premiul Nobel pentru pace iar eforturile lui sunt şi vor fi atât de mediatizate în presa internaţională încât în ziua de azi rar mai există cineva pe glob care să nu ştie cine este Dalai Lama.

Cauza tibetană se internaţionalizează şi spre iritarea Chinei, vocea călugărului înarmat cu zâmbetul său specific se face auzită în multe parlamente din străinătate.

6. Revoltele din anii 1987 – 1989

La sfârşitul lui septembrie 1987, la o săptămână după discursul ţinut de Dalai Lama în Congresul american, o serie de manifestaţii pro-independeţă sunt declanşate în Lhasa de călugări şi călugăriţe, la care se adaugă participanţi din toate categoriile sociale. Revolta cuprinde treptat toate zonele locuite de tibetani din Sichuan, Regiunea Autonomă Tibet, Qinghai şi prefecturile tibetane din Yunnan and Gansu.

Iată desfăşurarea cronologică a evenimentelor:

1987

– 27 septembrie

O demonstraţie în Lhasa este împrăştiată în aceeaşi zi de autorităţile chineze. Noaptea respectivă a fost numită „noaptea cea neagră”.

– 1 octombrie

Revolte au loc peste tot în Lhasa. Un călugăr de la mănăstirea Sera a murit iar alţi doi tibetani sunt răniţi.

1988

– 5 martie

Izbucneşte o revoltă la festivalul Monlam. Sunt trei morţi în conformitate cu sursele chineze şi treizeci declaraţi de opoziţia tibetană.

– 10 decembriemai multe revolte în Lhasa. Surse oficiale: 1 mort; surse neoficiale: 12

1989

– 19 ianuarie

au fost pronunţate sentinţe dure pentru cei arestaţi în timpul revoltelor din 1988. Acestea au fost extinse de la trei ani de închisoare la pedeapsa cu moartea, execuţia fiind însă amânată.

– 28 ianuarie

Moare al – X-lea Panchen Lama în condiţii suspecte.

– 6 februarie

Noi revolte izbucnesc în timpul sărbătorii Monlam şi a Anului Nou tibetan (Losar)

– 5 martie

Un eveniment religios se termină cu un masacru. Sursele oficiale vorbesc de 11 morţi şi o sută de răniţi. Cauza este, în conformitate cu guvernul, aruncarea cu pietre într-un poliţist chinez. Sursele tibetane afirmă că ceremonia a fost atacată de poliţia chineză.

– 6 martie

revoltele se întind în centrul Lhasa. Magazinele chinezeşti sunt atacate. iar urmarea este declararea stării de urgenţă care dă puteri sporite autorităţilor chineze.

– 7 martie

toţi jurnaliştii străni şi turiştii sunt evacuaţi.

– 8 martie

legea marţială este impusă în tot teritoriul Regiunii Autonome Tibet de către noul secretar general al partidului în Tibet, Hu Jintao, astăzi cel mai puternic om din China. Va fi ridicată abia la sfârşitul lui aprilie 1990.

– 15 aprilie

moare fostul secretar general chinez Hu Yaobang care fusese un susţinător al retragerii armatei chineze din Tibet. Moartea sa dă naştere unui protest al studenţilor din Beijing. Mai târziu, în acelaşi an, protestele din piaţa Tiananmen sunt înnăbuşite în sânge.

7. După 1990

După aprilie 1990 dar mai ales după „al III-lea Forum naţional pentru munca în Tibet” din 1994 şi criza legată de reîncarnarea lui Panchen Lama din 1995, politica chineză faţă de Tibet se caracterizează prin represiune în domeniul religios, reeducare politică, sporirea capitalurilor pentru dezvoltarea economiei şi a infrastructurilor şi încurajarea imigraţiei masive a chinezilor.

De asemenea, distrugerea naturii tibetane continuă cu suportul armatei, mai ales în regiunile de sud-est (Kongpo şi Kham) ceea ce duce la eroziunea solului şi creşterea riscului de inundaţii violente pentru toate ţările din Asia de Sud şi Sud-Est, precum şi pentru zona de câmpie a Chinei. Asta deoarece, pe lângă poziţia sa geostrategică în inima Asiei, Tibetul este şi rezervorul de apă al continentului, toate marile fluvii ale Asiei izvorând de aici: Yangtze, Huanghe, Mekong, Salouen, Irrawady, Indus, Sutlej, Brahmaputra.

Se estimează că suprafaţa forestieră din marele Tibet a scăzut de la 25,2 milioane de hectare la 13, 5 milioane în 40 de ani şi că 18 milioane de metri cubi de lemn au fost transportate din Tibetul de sud-est în China. Pentru aceeaşi perioadă, chinezii prezintă cifra de 54 de miliarde de dolari câştigaţi prin exploatarea lemnului numai în Regiunea Autonomă.

De asemenea, 57% din potenţialul energetic al Chinei este asigurat de centralele hidroelectrice construite în Tibet şi care îşi direcţionează electricitatea produsă către plantaţiile de orez din China.  Afluxul demografic creează la rândul lui pericole pentru ecosistemul deja afectat de defrişări, eroziunea solului, dispariţia unor specii de animale vânate pentru valoarea lor comercială şi, în nordul Tibetului, de deşeurile nucleare depozitate acolo.

Această economie, orientată spre exploatarea bogăţiilor ţării nu în folosul tibetanilor, ci al chinezilor, este una de tip colonial, lucru confirmat de numărul cadrelor tibetane din Regiunea Autonomă aflate în posturi de decizie: numai 34% dintre cadrele de la nivel prefectoral sau mai sus fiind tibetane şi 16% din posturile de comandă ale forţelor armate. În plus, nici un secretar al Partidului Comunist din RAT nu a fost tibetan.

În iulie 2001 represiunea religioasă se manifestă din nou prin distrugerea în întregime a mănăstirii de la Serthar din Amdo (Sichuan), condusă de Khenpo Jigme Phuntso şi cuprinzând 5000 de călugări şi călugăriţe, printre care şi chinezi.

Pe 24 octombrie 2001, în faţa Parlamentului European de la Strasbourg, Dalai Lama îşi reînnoieşte apelul la negociere cu guvernul chinez şi reafirmă dorinţa sa pentru autonomie, nu independenţă, în cadrul Republicii Populare Chineze:

„Propun ca Tibetul să se bucure de o veritabilă autonomie în cadrul Republicii Populare Chineze. Nu dorim însă acea autonomie pe hârtie impusă nouă acum 50 de ani prin „Declaraţia în 17 puncte”, ci un Tibet într-adevăr autonom, în care tibetanii să fie pe deplin responsabili de afacerile interne, incluzând educaţia şi domeniul religios. Beijingul ar continua să se ocupe de afacerile externe şi de apărare”.

Pe 7 martie 2002, Paula Dobriansky, coordonatoarea pentru Tibet a Departamentului de Stat american, declară în faţa Congresului:

„Pe teren situaţia rămâne gravă…..îngrădirea religiei şi a altor libertăţi fundamentale sunt probleme serioase. [….] Tibetul rămâne cea mai săracă regiune a Chinei, deşi guvernul a alocat resurse economice substanţiale în ultimii douăzeci de ani. Problemele de limbă limitează drastic şansele la educaţie ale studenţilor tibetani, rata analfabetismului este în creştere, iar în zona rurală a unor regiuni copiii sunt subnutriţi într-un stadiu cronic.[….] Privatizarea sectorului medical, accentul mare pus pe folosirea limbii chineze în programele şcolare şi neîntrerupta migraţie a chinezilor han în Tibet slăbesc poziţia socio-economică a populaţiei tibetane.”

Menţionez că în teritoriul neospitalier al Regiunii Autonome Tibet salariile sunt de trei ori mai mari decât în China. De asemenea, numărul real al trupelor chineze menţinute în Tibet este ţinut secret, dar estimat la 50.000. Prostituatele sunt şi ele la mare căutare pentru armata chineză şi conaţionalii ei, fiind în număr de aproximativ  10.000.

Calea ferată între Golmud, din Quinhai şi Lhasa, lungă de 1084 km, trecând prin defilee de 5000 m şi costând 2,34 miliarde de dolari este construită cu ajutorul miilor de muncitori chinezi. Scopul ei este „de a consolida frontiera de sud-vest şi exploatarea bogăţiilor naturale de-a lungul liniei….”.

În 2002 este ridicat în faţa palatului Potala un monument de 35 m spre glorificarea armatei comuniste iar noua clădire a securităţii publice domină orasul. Treptat, spaţiul cultural şi spiritual tibetan îşi pierde specificul şi profunzimea de altă dată sub povara superficialităţii urbane chinezeşti.

Pe  17  octombrie 2007 Dalai Lama a primit Congressional Gold Medal din partea Congresului american şi preşedintelui SUA.

Protestele din 2008

Acestea au început în 14 martie, lângă templul Ramoche din Lhasa, când poliţia chineză a dispersat o demonstraţie paşnică de comemorare a revoltei din 1959. Mulţimea înfuriată a început să distrugă maşini de poliţie şi alte vehicole oficiale.

Revoltele izbucnesc şi în provinciile Gansu, Qinghai şi Sichuan în timp ce în Europa şi Statele Unite au loc manifestaţii de susţinere. Majoritatea acestor marşuri din afara Tibetului dar şi din interiorul lui urmăresc şi boicotarea jocurilor olimpice care urmau să aibă loc anul acela în China, o ţară unde drepturile omului sunt încălcate în mod sistematic.

Deşi a fost interzis accesul jurnaliştilor străini în Tibet în timpul protestelor, câteva înregistrări video au reuşit totuşi să scape.

8. Problema celui de-al – XI- lea Panchen Lama

Imediat după moartea celui de-al – X-lea Panchen Lama, guvernul chinez preia iniţiativa găsirii succesorului. După cum ştiţi, însă, reîncarnarea acestuia nu putea fi căutată şi recunoscută decât prin metode religioase, de către lama şi maeştri autorizaţi de tradiţie să facă acest lucru. Sună de-a dreptul stupid ca nişte comunişti atei să îşi asume rolul lor. Aşadar, numirea de către Dalai Lama a celui de-al XI-lea Dalai Lama (Gedun Choekyi) în 1995 nu este recunoscută de guvernul chinez care îl arestează pe copil[4], ajungându-se astfel la o situaţie unică în istorie – cel mai tânăr deţinut politic, vina acestuia find doar aceea că o comunitate religioasă îl consideră reîncarnarea fostului lor îndrumător spiritual.

al- XI-lea Panchen Lama

Nimic nu se mai ştie despre soarta acestuia, acum în vârstă de peste 18 ani şi a familiei sale, în ciuda protestelor internaţionale. Chinezii numesc imediat un alt Panchen Lama, crescut la Beijing şi îndoctrinat după canoanele comuniste.

 

 

One comment on “2.Scurta Istorie despre Tibet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s